Edizioni di Ar (Ediţiile Ar)
Pe 26 octombrie 1963, senatorul Umberto Terracini, un membru influent al comunităţii evreieşti şi a Partidului Comunist Italian, a raportat public miniştrilor de Interne şi Justiţie din Padova, difuzarea "unui pamflet josnic care poartă titlul Gruppo di Ar (Grupul Ar), care, prezintă cea mai ticăloasă dintre teoriile rasiste ale nazismului italian, portretizeaza deschis autorii ca editori ai unei ideologii anti-democratice", şi întreabă: "dacă şi ce măsuri au fost propuse şi adoptate pentru a cauteriza rana şi a opri infecţia înainte de a se răspândi şi intra în sfera sa de acţiune."
Iniţial grupul a găsit un tânăr avocat Platonist şi Evolian pe nume Giorgio Freda. Termenul ales de grup pentru numele său, Ar, a fost extrem de simbolic, aşa cum este în multe limbi indo-europene, rădăcina semantică care însemna ideea de nobilime şi aristocraţie.
În 1964, Freda a trebuit să înfrunte un proces, pentru un pamflet în care denunţa politica sionistă din Palestina. El a fost doar primul din mulţi alţii. În acelaşi an, Edizioni di Ar, pe care tocmai a fondat-o, a publicat prima lor carte, "Eseu despre inegalitatea raselor" de Arthur de Gobineau. Au mai fost publicate scrieri ale lui Julius Evola şi lucrări ale lui Corneliu Zelea Codreanu. Fiecare a avut un tiraj de 2000 de exemplare.
Au existat două constanţe în angajamentul militant al lui Freda: lupta împotriva sionismului internaţional, inclusiv Israel, lupta impotriva sistemului liberal burghez şi lupta impotriva imperialismul american din Europa, de după 1945. Despre anti-sionism, Freda a fost primul editor în Italia care a susţinut luptătorii palestinieni, chiar şi dreapta reprezentată de MSI (Movimento Sociale Italiano), a elogiat Israelul ca un "bastion al Occidentului împotriva arabilor înrobiţi de către Moscova". El a fost cel care a organizat în Padova, în luna martie 1969 - în colaborare cu grupul maoist, Potere Operairo(Puterea Muncitorilor) - prima reuniune majoră în Italia pentru a susţine rezistenţa palestiniană în prezenţa reprezentantului Fatah a lui Yasser Arafat. Mai mult decât atât, el nu a susţinut lupta palestiniană doar cu simple vorbe, cum o facea majoritatea, ci a oferit în secret temporizatoare unui presupus reprezentant al Fatah.
"Dezintegrarea sistemului"
Dar Giorgio Freda este mai presus de toate un om al textului. Şi ce text! "Dezintegrarea sistemului" a fost scris in 1969 când protestele studenţilor au fost în vigoare. Italia a suferit atunci, nu o explozie bruscă şi rapidă ca-n Franţa, ci ună înceată şi dureroasă. Convins de necesitatea urgentă de o subminare radicală a lumii burgheze, Freda credea că totul trebuie încercat, pentru că atât de mulţi tineri luptau pentru a da un conţinut cu adevărat revoluţionar revoltei studenţeşti, ce nu agreau susţinătorii Marxişti sau reformiştii social-democraţi. Pentru aceşti tineri "Dezintegrarea sistemului" a fost destinat, şi departe de a fi programul personal a lui Freda, a sintetizat cerinţele comune ale întregului mediu naţional-revoluţionar, de la Giovane Europa (Tânăra Europă) la Lotta di Popolo (Lupta Popoarelor).
Tonul textului este ofensator. Un discipol al lui Evola, Freda este primul care nu doar comentează ca un învăţat scrierile sale, ci trece de la teorie la practică, atat de mult încât se poate vedea în "Dezintegrarea sistemului", practica politică a teoriei prezentate în "Călărind Tigrul", ultima dintre scrierile lui Evola. Cu această carte, Freda afirma convingerea că nu poate exista niciun compromis cu sistemul burghez. "Există o soluţie, scrie Evola, care trebuie să excludă: construirea pe ceea ce supravieţuieşte lumii burgheze, şi să să apere acea construcţie ca o bază pentru lupta împotriva curenţilor de dizolvare şi subversiune, după ce, eventual, se încearcă să se faciliteze sau să se consolideze în continuare unele valori mai mari, care sunt mai tradiţionale", iar Freda a adăugat: "S-ar putea să fie un lucru bun a ajuta la darâmarea a ceea ce se clatină deja şi ceea ce aparţine lumii de ieri, în loc să se caute sprijinirea şi prelungirea vieţii în mod artificial. Această tactică posibilă, astfel încât să împiedice criza finală, este opera forţelor care se opun, care ar întreprinde apoi iniţiativa. Riscul acestui lucru este evident : nu ştim cine are ultimul cuvânt."
În "Dezintegrarea", Freda nu a fost milos cu idolii şi valorile societăţii burgheze. Ordonanţa de dragul ordinii, proprietate privată, capitalismul, conformismul moral şi orbul pro-sionism şi filo-americanism, ci şi D-zeul, preoţii, judecătorii, bancherii, nimic şi nimeni nu a scăpat criticilor sale. Modelului de piaţă dominantă, el i-a oferit o alternativă reală, reafirmând doctrina tradiţională a statului pe deplin, spre deosebire de pseudo-valorile burgheze, şi a dezvoltat un proiect coerent de stat. Aspectul cel mai spectaculos, a fost organizarea unei economii comuniste spartane şi un comunism elitist care datorează mai mult lui Platon decât lui Marx.
Un om de acţiune, Freda a fost dezgustat de pseudo-intelectualul Evolo-Guénonian încuiat în turnurile lui de fildeş. El a avut cuvinte dure pentru unele scrieri ale lui Evola: "Apologeţii sterili ai discursului privind starea", "Venerarea de abstracţii", "Campionii de gesturi conceptuale" lucrări care, în ochii lui, au fost călăreţi pe tigri de hârtie. "Pentru noi, scrie el, să fiţi fideli viziunii noastre asupra lumii - şi, prin urmare, a statului - şi mijloacele pentru a o conforma, lăsând nimic nerefăcut pentru a realiza acest istoric" În această perspectivă, el arată în mod clar intenţia de a ajunge la sectoarele implicate în negarea obiectivă a lumii burgheze, inclusiv cele de extremă stângă extra-parlamentară, la care propune o strategie de loialitate într-o luptă unită împotriva sistemului. Apoi a contactat mai multe grupuri maoiste, cum ar fi Potere Operaio şi Partidul Comunist din Italia Marxist-leninistă.
"Pentru un soldat politic, puritate justifică orice duritate, indiferenţa toată viclenia, în timp ce persoanele implicate în luptă, rezolvă toate problemele de morală." Aceste cuvinte puternice termină acel manifest.
Victimă a democraţiei
La data de 12 decembrie 1969, o bombă a explodat la Banca Naţională de Agricultură, în Piazza Fontana din Milano, omorând 16 persoane şi rănind 87. Secţiunea italiană a Internationalei Situaţioniste de extremă stânga a emis un manifest intitulat "Reichstag-ul arde!", denunţând regimul ca organizatorul real al masacrului. Situaţioniştii vor continua să repete că bomba de la Piazza Fontana nu a fost "nici anarhistă, nici fascistă."
Giorgio Freda, între timp, a continuat lupta lui intelectuală împotriva sistemului. În 1970, într-o prefaţă a unui text scris de Evola, a salutat posibilitatea de lupte urbane în Italia. În aprilie 1971, Edizioni di Ar, publică în mod oficial pentru prima data în peninsulă din 1945, "Protocoalele Înţelepţilor Sionului". În aceeaşi lună, Freda a fost arestat şi acuzat de "deţinere de cărţi propagandiste, tipărite şi scrise pentru distribuire, conţinând informaţii care incită la violenţă." Maşinăria represivă întră în curs de desfăşurare. Pentru prima dată de la sfârşitul regimului fascist, un magistrat destinat să aplice articolul 270(legea împotriva asociaţilor subversive) din Codul Rocco(numit după avocatul general a lui Mussolini). Curând după aceea, Edizioni di Ar, publică "Duşmanul Omului", o colecţie de poezii de luptă palestiniene, provocând furia sioniştilor.
În iulie 1971, judecătorul a modificat acuzaţiile, iar Freda a fost acuzat că face "propagandă pentru răsturnarea violentă a dezvoltării politice, economice şi sociale a statului" prin "dezintegrarea sistemului", "unde face aluzie la necesitatea de subversiune, prin mijloace violente, asupra statului democratic burghez şi înlocuirea acestuia cu un stat definit şi caracterizat ca - stat al poporului".
Neintimidată de represiune, Edizioni di Ar a publicat în noiembrie 1971, traducere în italiană a "Evreului Internaţional" scris de Henry Ford.
La data de 5 decembrie 1971, Freda fost arestat din nou. El nu mai este urmărit penal pentru crime de opinie. Fără ocolişuri a fost acuzat că a organizat masacrul de la Piazza Fontana. Din moment ce aceştia nu au reuşit să prindă "anarho-fasciştii", ei au decis să prindă "nazi-maoiştii". Acuzaţiile împotriva lui Freda s-au bazat pe două bucăţi de dovezi: Că a cumpărat temporizatoare la fel ca cele găsite în bancă, precum şi genţi de voiaj în care au fost amplasate bombele. Freda a cumpărat într-adevăr temporizatoare, dar le-a dat unui căpitan al serviciilor secrete algeriene care le-a solicitat pentru palestinieni. Investigările poliţiei au dedus că asemenea temporizatoare vândute în Italia, nu au fost 57 - cum au susţinut judecătorii - Freda a cumpărat 50 - ci sute, şi că modelele achiziţionate de către editorul Ar, au fost diferite de cele utilizate în atac. În plus, comerciantul din Bologna care a vândut patru genţi de voiaj similare cu cele utilizate în atac, nu l-a recunoscut pe Freda ca cumpărător ... ci "surprinzător" doi ofiţeri de poliţie! Desigur, judecătorii nu a luat în considerare dovezile dezincriminatoare. Freda a început turneul său singuratic prin închisorile italiene în 1972 - Padova, Milano şi Trieste, apoi Roma, Bari, Brindisi şi Catanzaro.
Numit trădător "maoist", sau "agent al Chinei comuniste" de către dreaptă , în special de către MSI, sau un "fanatic rasist" şi "dement anti-semit" de către stânga legalizată şi cercurile sioniste, respins de către căţiva extremişti de stânga cu care a colaborat activ, Giorgio Freda apoi a fost etichetat de către presă că infamul "Nazi-Maoist". Acest lucru s-a dovedit a fi pozitiv, iar stocul de 1500 de exemplare a "Dezintegrarea sistemului" s-a epuizat rapid.
Procesul
Lungul proces Piazza Fontana a fost deschis în ianuarie 1975, în faţa Curţii de Şedinţă a tribunalului din Catanzaro. Acuzaţii au fost anarhistul Pietro Valpreda şi unsprezece complici, "neo-fascistul" Giorgio Freda şi doisprezece co-inculpaţi. La sfârşitul detenţiei sale preventive, Freda a fost eliberat şi pus sub arest la domiciliu în luna august 1976. Dar convingerile sale au rămas intacte. Astfel în 1977, nu a ezitat - într-un interviu dat prietenului său Claudio Mutti, a vorbit despre lupta armată ca find - cea mai bună formă de opoziţie a sistemul din Italia!
Convins de faptul că zarurile au fost aruncate, şi că, condamnarea sa va fi inevitabilă, Freda a fugit din ţară în octombrie 1978. El a fost capturat în vara anului 1979, în Costa Rica, din care nu a fost extrădat, ci adus cu forţa de către poliţia politică italiană.
Farsa judiciară a continuat. În decembrie 1984, al patrulea proces pentru masacrul de la Piazza Fontana a fost deschis în Bari. După şaisprezece ani de anchetă, acuzaţiile asupra lui Freda au fost achitate, dar totuşi a fost încarcerat pentru crime de opinie, primind o pedeapsă de cincisprezece ani.
În 1990 ancheta privind Piazza Fontana a fost reluată, şi ca urmare a declaraţiei a unor noi martori, Freda şi Ventura au fost făcuţi din nou responsabili pentru atacul "terorist". Cu toate acestea ei nu au putui fi puşi din nou în judecată, pentru că au fost achitaţi de crimă în 1985.
După eliberarea sa, mass-media încă mai vorbeşte despre Freda, din cauza lansării de către el a Nazionale Fronte (Frontul Naţional), pentru care a fost din nou arestat şi acuzat, în iulie 1993.
De Edouard Rix
Citeste şi Nicola Bombacci.
