Guevara rămâne o figură istorică respectată de unii, denunţată de alţii. Asupra vieţii sale s-au scris o multitudine de biografii, eseuri, memorii, documentare, filme şi cântece - dintre care Hasta siempre, Comandate, compus de Carlos Puebla în 1965, este cunoscut în întreaga lume. Prin moartea sa - executat de forţele boliviene în 1967 (cu implicaţia americanilor), prin talentul scriitoricesc cu care şi-a promovat convingerile, el a devenit eroul-martir al grupărilor de stânga din întreaga lume, şi imaginea lui a devenit un icon al radicalismului de stânga şi al anti-imperialismului.
Cum devii un revoluţionar
Guevara era cel mai în vârstă din cei cinci copii ai unei familii de clasă mijlocie, de origini irlandezo-spaniole şi cu înclinaţii de stânga. Încă de mic, Guevara a intrat în contact cu problemele politice. Tatăl lui, un ferm susţinător al republicanilor în timpul războiului civil din Spania, primea adeseori vizite de la veteranii spanioli. Tănârul a dat dovadă din tinereţe de capacităţi intelectuale de excepţie, devenind un foarte bun jucător de şah; trăind într-o casă cu o foarte bogată bibliotecă, el a fost un pasionat de literatură, apreciind în mod special lirica lui Pablo Neruda, John Keats, Antonio Machado, Federica Garcia Lorca, Walt Withman. De asemenea, a citit mult din operele lui Marx, Faulkner, Gide, Kafka, Camus, Lenin, Anatole France şi Sartre.
El obişnuia să ia notiţe din cărţile pe care le citea, ţinând caiete cu idei, concepte, definiţii, sisteme filosofice; a compus scheme de analiză pe budism şi filosofia aristotelică, analize ale conceptelor de dragoste şi patriotism la Betrand Russell, a societăţii la Jack London sau a morţii la Nietzsche. Unul din rapoartele CIA, declasificate după moartea lui Che Guevara, menţiona interesele academice ale revoluţionarului, descriindu-l ca fiind ”quite well read, fairly intellectual for a Latino”.
Călătoria iniţiatică
În 1948, Guevara se înscrie la Universitatea din Buenos Aires pentru a studia medicina, dar până la terminarea studiilor, în 1953, va face două mari călătorii în America Latină ce-i vor influenţa definitiv destinul. Prima călătorie - de 4.500 de kilometri - a început-o în 1950; a străbătut singur, pe o bicicletă dotată cu un mic motor, nordul Argentinei. Anul următor şi-a întrerupt temporar studiile pentru a face o călătorie de 9 luni de zile şi 8.000 de km pe motocicletă, împreună cu prietenul său, Alberto Granado. Setea de aventură l-a purtat prin Argentina, Chile, Peru, Ecuador, Columbia, Venezuela, Panama şi Florida. În Chile, a fost intrigat de condiţiile jalnice în care trebuiau să muncească minerii din mina de cupru Chuquicamata, de sărăcia zonelor rurale, unde ţăranii lucrau mici parcele de pământ deţinute de latifundiari foarte bogaţi. În urma celor două călătorii, s-a născut cartea : Diarios de motocicleta.
Călătoria prin America Latină l-a făcut să vadă acest continent ca pe o singură entitate culturală şi economică, nu o colecţie de naţiuni separate, ce are nevoie de o strategie de eliberare la nivel continental. Ideea unei Americi Hispanice, fără graniţe, ce împarte o moştenire comună ”latino” a fost o temă importantă în viitoarele activităţi revoluţionare. Guevara spunea mai târziu că în drumul său prin America Latină a intrat în contact direct cu sărăcia, foamea şi boala, cu exploatarea capitalistă - simbolizată cu precădere de United Fruit Company, o companie americană ce deţinea numeroase plantaţii pe întregul continent. Experienţele trăite l-au convins că trebuie să-i ajute pe aceşti oameni, iar pentru asta era necesar să părăsească medicina pentru arena politică revoluţionară. Într-una din scrisorile trimise familiei sale, Guevara scria: ”Pe drum, am avut oportunitatea de a trece prin domninioanele United Fruit, convingându-mă încă o dată cât de cumplite sunt aceste caracatiţe capitaliste. Am jurat pe o poză a bătrânului şi regretatului tovarăş Stalin că nu mă voi opri până când nu voi vedea aceste caracatiţe capitaliste distruse.”
O viaţă în slujba revoluţiei
În 1953, Guevara a plecat în Guatemala, unde Jacobo Arbenz conducea un regim de stânga. Înlăturarea acestui regim printr-o lovitură de stat susţinută de CIA i-a întârit convingerile antiamericane, şi l-a făcut să declare că ”ultima democraţie revoluţionară din America Latină - cea a lui Jacobo Arbenz - a eşuat ca rezultat al unei premeditate agresiuni coordonate de Statele Unite. Arhitectul ei a fost Secretarul de Stat John Foster Dulles, un om care, printr-o rară coincidenţă, este şi deţinător de acţiuni şi avocat la United Fruit”. După lovitura de stat din Guatemala, Che Guevara a plecat în Mexic, unde a lucrat la un spital. Prin intermediul unor prieteni de origine cubaneză, l-a cunoscut pe Raul Castro, în iunie 1955, care i-a făcut cunoştiinţă cu fratele său, Fidel. Guevara se va alătura grupării revoluţionare conduse de Castro ce avea ca scop înlăturarea guvernului Batista, astfel că la sfârşitul anului 1956 va pleca împreună cu el în Cuba. Simon Reid-Henry, autorul unei biografii despre Che Guevara, scria că în noaptea când s-au întâlnit prima oară, după o lungă conversaţie, argentinianul şi-a dat seama că a găsit în cauza Cubei cauza revoluţionară pe care o căuta. Imediat după aceea, el a aderat la gruparea revoluţionară condusă de Castro, Mişcarea 26 iulie. În ciuda personalităţilor diferite, între Che şi Fidel s-a născut ceea ce Reid-Henry numea ”o prietenie revoluţionară care avea să schimbe lumea”. Grupul s-a stabilit în zona munţilor Sierra Maestra, unde începe o intensă pregătire în lupta de gherilă, la care Guevara excelează.
În acei ani petrecuţi în munţi, Guevara a jucat un rol important în armata revoluţionară, organizând fabrici de grenade, şcoli pentru a-i învăţa pe localnici să scrie şi să citească; clinici pentru îngrijirea bolnavilor şi cursuri de tactici militare. Pentru acitivitatea sa, Castro l-a promovat la rangul de comandant, fiind singurul - în afară de Castro - în această poziţie.
După preluarea puterii de către Castro, Guevara a devenit una din figurile centrale ale noului regim. A fost şeful departamentului industrial al Institutului Naţional al Reformei Agrare, preşedinte al Băncii Naţionale a Cubei şi ministru al industriei şi finanţelor. A devenit faimos prin discursurile sale îndreptate împotriva imperialismului american şi a politicii americane în ţările din lumea a treia. În faimosul articol Note despre om şi socialism, el argumenta că ”pentru a construi comunismul, trebuie să construieşti şi oameni noi, şi o nouă bază economică”.
Guevara visa să creeze o naţiune condusă de îndemnuri morale, nu materiale. În opinia sa, capitalismul era ”un concurs între lupi”, în care nu poţi câştiga decât în detrimentul altora. În scrierile sale, sublinia că o economie socialistă în sine nu merită efortul, sacrificiile, riscul războiului şi distrugerile dacă ajunge să încurajeze lăcomia şi ambiţiile individuale pe seama spiritului colectiv. Astfel, el şi-a definit ca prim ţel reformarea conştiinţei individuale şi a valorilor, pentru crearea omului nou (eternul mit al regimurilor totalitare). ”Noul om” al Cubei trebuia să fie capabil să-şi depăşească egoismul - pe care el îl detesta, considerându-l o trăsătură specifică indivizilor din societăţile capitaliste.
Distanţarea de URSS, de Castro
În perioada în care a ocupat o serie de funcţii importante în stat, Che Guevara a călătorit foarte mult, vizitând numeroase ţări din Europa şi Africa, printre care şi Jawaharel Nehru şi Nikita Hruşciov. Che Guevara şi-a făcut ultima apariţie publică pe 24 februarie 1965, în Algeria, la un seminar economic la care a vorbit despre datoria morală a ţărilor socialiste, acuzând inclusiv URSS-ul de a colabora tacit cu ţările exploatatoare. În acest ultim discurs public, el a declarat că a ajuns să vadă emisfera nordică - condusă de America în Vest şi de Uniunea Sovietică în Est - ca exploatator al emisferei sudice. Până în acel moment, el se distanţase deja destul de mult de linia Moscovei, apropiindu-se mai mult de ideile maoiste. Aceste convingeri aveau să-i afecteze poziţia în Cuba, ţară care devenise foarte dependentă din punct de vedere economic de URSS. După ce reuşise să-şi întârească poziţia în stat, Castro se distanţează treptat de Che Guevara, mizând pe relaţiile cu Moscova. În timp ce Che se opunea condiţiilor şi recomandărilor sovietice - pe care le descrie ca fiind corupte şi pre-monopoliste, Castro le vedea ca necesare.
Scrierile publicate mult mai târziu revelă o critică din ce în ce mai acidă la adresa politicii economice sovietice şi la co-existenţa paşnică la care URSS şi SUA aderaseră. La două săptămâni după discursul din Algeria, întors în Cuba, Guevara s-a retras din viaţa publică definitiv. Câteva luni mai târziu, Castro a dat publicităţii o scrisoare adresată lui de către Che prin care acesta îşi reafirma solidaritatea cu revoluţia cubaneză, declarând însă că doreşte să părăsească ţara pentru a se alătura luptei revoluţionare din alte ţări. El a petrecut câteva luni în Congo pentru a-i ajuta pe revoluţionarii de acolo.
Ulterior, a locuit timp de şase luni în clandestinitate în Tanzania, la Dar es Salaam, şi la Praga, unde îşi petrecea timpul scriindu-şi memoriile experienţei din Congo. A vizitat apoi Cuba pentru ultima dată, în secret, înainte de a se îndrepta spre Bolivia, unde ajunge în noiembrie 1966. Aici a coordonat o forţă de gherilă denumită Ejército de Liberación Nacional de Bolivia. El n-a fost însă sprijinit de Partidul Comunist Naţional, acesta fiind orientat mai degrabă către Moscova, şi nu a primit nici un sprijin consistent din partea populaţiei locale.
Între momentul dispariţiei din Cuba şi moartea sa în Bolivia, singura declaraţie publică făcută de Che a fost adresată Organizaţiei de Solidaritate cu Popoarele Asiei, Africii şi Americii Latine (cunoscută mai degrabă sub numele de Tricontinentala, această organizaţie a fost fondată în Cuba în 1966). Mesajul său a fost făcut public la Havana în aprilie 1967. Reproducem aici câteva fragmente:
”Trebuie să avem în vedere faptul că imperialismul este un sistem mondial, ultimul stadiu al capitalismului - şi el trebuie învins într-o confruntare mondială. Finalul strategic al acestei lupte ar trebui să fie distrugerea imperialismului. Contribuţia noastră, responsabilitatea lumii exploatate şi subdezvoltate este de a elimina fundaţiile imperialismului: naţiunile noastre oprimate, de unde ei îşi extrag capitalul, materiile prime, tehnicienii şi forţa de muncă ieftină, şi către care exportă noi capitaluri - instrumente ale dominaţiei, arme şi alte obiecte, cufundându-ne astfel într-o dependenţă absolută.
Contemplând distrugerea imperialismului, este necesar să-i identificăm vârful, care este nimeni altul decât statul american.
Trebuie să ducem până la capăt o sarcină generală cu scopul tactic de a-l scoate pe inamic din mediul său natural, forţându-l să lupte în regiuni unde viaţa şi obiceiurile lor se vor ciocni cu realitatea existentă. Nu trebuie să ne subestimăm adversarul; soldatul american are capacităţi tehnice şi e sprijinit de arme şi resurse de o asemenea magnitudine încât el devine înfricoşător. El nu are însă motivaţia ideologică esenţială pe care cei mai înverşunaţi inamici ai săi de azi - soldaţii vietnamezi - o au în cel mai înalt grad. Vom putea învinge această armată doar prin subminarea moralului său, iar asta poate fi realizat învingând-o şi cauzându-i suferinţe repetate.
Trebuie să ducem acest război în toate colţurile în care inamicul pare să-l poarte: în casa lui, în centrele sale de distracţie; un război total. Este necesară să-l împiedicăm să aibă un moment de pace, un moment liniştit în afara barăcilor sau chiar şi înăuntru; trebuie să-l atacăm oriunde s-ar afla; să-l facem să se simtă ca o bestie încolţită oriunde s-ar duce. Atunci, fibra sa morală va începe să se deterioreze. El va deveni chiar şi mai bestial, dar noi vom observa cum încep să apară semnele decadenţei.
Să mori sub steagul Vietnamului, Venezuelei, Guatemalei, Laosului, Guineei, Columbiei, Boliviei, Braziliei - pentru a numi doar câteva scene ale luptei armate actuale - va fi la fel de glorios şi dezirabil pentru un american, un asiatic, un african, chiar şi un european.
Astea înseamnă un război lung. şi, o repetăm încă o dată, un război nemilos. Să nu se păcălească nimeni pe sine la început şi să nu ezite nimeni din cauza fricii de consecinţele ce le-ar putea cauza asupra popoarelor. Este aproape singura noastră speranţă de victorie. Nu putem eluda chemarea acestei ore. Vietnamul o arată prin nesfârşita lecţie de eroism, tragica şi zilnica lecţie de luptă şi moarte pentru obţinerea victoriei finale.”
Sfârşitul
În cele din urmă, grupul condus de Guevara a fost înfrânt de forţele armate boliviene sprijinite de CIA. Rănit în timpul atacului, Che a fost capturat în octombrie 1967 şi executat câteva zile mai târziu de un soldat bolivian. Într-una din multele variante ale modului în care s-a desfăşurat execuţia, un soldat l-ar fi întrebat pe Guevara, cu puţin timp înainte de momentul execuţiei, dacă se gândeşte la propria-i nemurire, la care acesta i-ar fi răspuns: ”Nu, mă gândesc la nemurirea revoluţiei.”
După execuţie, cadavrul său a fost dus în oraşul Vallegrande, unde au fost chemaţi martori pentru a-i confirma identitatea. Fotografii cu Guevara mort au fost făcute publice, iar corpul său a fost expus pentru localnici într-o încercare de a demonstra victoria armatei boliviene şi de a sublinia care este soarta opoziţiei revoluţionare. Pe 15 octombrie, Fidel Castro a vorbit despre asasinarea fostului său camarad şi a proclamat trei zile de doliu în Cuba.
În iulie 1997, o echipă de geologi cubanezi şi antropologi argentinieni au descoperit, în Bolivia, rămăşiţele a şapte oameni în două morminte comune. Analizele ulterioare au demonstrat că unul dintre cadavre aparţinea lui Ghe Guevara. În luna octombrie a aceluiaşi an, rămăşiţele lui au fost depuse, cu onoruri militare, într-un mausoleu special construit în oraşul cubanez Santa-Clara, locul de unde Che comandase victoria militară decisivă din timpul revoluţiei cubaneze.
La Editura Polirom au apărut Jurnalul bolivian, Jurnalul revoluţiei cubaneze şi Jurnal pe motocicletă. Aceeaşi editură a publicat şi memoriile agentului CIA care a jucat un rol important în capturarea lui Che Guevara (Luptătorul din umbră: un agent CIA şi bătăliile sale secrete).
De Andreea Lupşor, Historia
