Dacă astăzi coloneii greci şi generalii chilieni sunt numiţi fascişti de către ideologia dominantă, cu toate acestea, ei reprezintă variante ale statului capitalist. Aplicarea etichetei fasciste unui stat echivalează cu denunţarea partidelor de la capul statului. Astfel, se evită critica statului prin denunţarea celor care îl conduc. Stânga încearcă să autentifice extremismul cu nuanţa lor şi se plânge de fascism, în timp ce neglijează critica statului. Practic, propun o altă formă de stat (democratic sau popular), în loc de cel existent.
Termenul de "fascism" este încă şi mai lipsit de relevanţă în ţările capitaliste avansate, unde partidele comuniste şi socialiste vor juca un rol central în orice viitor stat "fascist", care este ridicat faţă de o mişcare revoluţionară. În acest caz, este mult mai concret să vorbim pur şi simplu despre stat, şi să lasăm fascismul deoparte. Fascismul a triumfat pentru că principiile sale au fost generalizate: unificarea de capital şi eficienţa statului. Dar în timpurile noastre fascismul a dispărut ca atare, atât ca mişcare politică cât şi ca formă de stat. În pofida unor asemănări, partidele considerate ca fiind fasciste din 1945 (în Franţa, de exemplu, RPF, poujadismul, într-o anumită măsură, astăzi, RPR) nu au ca scop cucerirea unui stat neputincios din exterior.
Insistenţa asupra ameninţării recurente a fascismului este ignorarea faptului că fascismul real a fost slab potrivit pentru sarcina luată şi a eşuat: decât să întărească capitalul naţional german, nazismul a sfârşit împărţit în două. Astazi celelalte forme ale statului, sunt departe de fascism şi de democraţia de care auzim în mod constant.
Cu Al Doilea Război Mondial, mitologia fascismului a fost imbogaţită cu un element nou. Acest conflict a fost soluţia necesară pentru problema atât economică (accidentul din 1929) cât şi socială (clasa indisciplinată de lucru, care deşi non-revoluţionară, a trebuit disciplinată). Al Doilea Război Mondial ar putea fi descris ca un război împotriva totalitarismului, în forma fascismului. Această interpretare a îndurat, şi amintirea constantă a învingătorilor din 1945 a atrocităţilor naziste, care a servit justificarea războiului, oferindu-i caracterul unei cruciade umanitare. Totul, chiar şi bomba atomica, ar putea fi justificată faţă de un astfel de inamic barbar. Această justificare este, însă, nu mai credibilă decât demagogia naziştilor, care au pretins că luptă împotriva capitalismului şi plutocraţiei din Vest. Forţele "democratice" au inclus în rândurile lor, un stat la fel totalitar şi sângeros, ca Germania lui Hitler: Uniunea Sovietică a lui Stalin, cu un cod penal ce prescrie pedeapsa cu moartea de la varsta de doisprezece ani. Toată lumea ştie de asemenea că aliaţii au recurs la metode similare de teroare şi exterminare ori de câte ori au văzut necesitatea (bombardament strategic, etc). Occidentul a aşteptat până la Războiul Rece să denunţe lagărele sovietice. Dar fiecare ţară capitalistă a avut de a face cu propriile probleme specifice, Marea Britanie nu a avut de a face faţa cu un război algerian, însă parţi din India au afirmat milioane de victime. Statele Unite ale Americii nu a avut niciodată nevoia de a organiza tabere de concentrare în scopul de a reduce la tăcere muncitorii săi şi a dispune surplus micilor burghezi, dar a dus propriul său război colonial în Vietnam. În ceea ce priveşte Uniunea Sovietică, cu Gulagul său, care este denunţat astăzi în întreaga lume, s-a concentrat în câteva decenii de orori faţă de numeroasele secole ale ţărilor capitaliste mai vechi, de asemenea, rezultate cu milioane de victime doar printre negri. Dezvoltarea capitalului poartă cu ea anumite consecinţe, principale sunt:
1) dominaţia asupra clasei muncitoreşti, care implică distrugerea, blândă sau altfel, a mişcării revoluţionare;
2) concurenţă cu alte capitale naţionale, care rezultă război.
Atunci când puterea este deţinută de partidele "muncitoreşti", doar un singur lucru este modificat: demagogia muncitorească va fi mult mai evidentă, dar muncitorii nu vor fi cruţaţi de represiunile cele mai severe atunci când acest lucru devine necesar. Triumful capitalului nu este la fel de total, ca atunci când muncitorii se mobilizează în numele său în căutarea unei "vieţi mai bune".
În scopul de a ne proteja de excesele de capital, antifascismul ca o chestiune de curs, invocă intervenţia statului. Paradoxal, antifascismul devine avocatul statului puternic. De exemplu, PCF ne întreabă: "Ce fel de stat este necesar în Franţa de azi? ... Este Statul nostru stabil şi puternic, cum preşedinte Republicii afirmă? Nu, este slab, este neputincios pentru a trage ţară din criză socială şi politică, în care acesta este împotmolită. De fapt, încurajează dezordinea."
Atât dictatura căt şi democraţia propune să consolideze statul, prima ca o chestiune de principiu, iar cea din urmă, în scopul de a ne proteja - care se încheie cu acelaşi rezultat. Ambele muncesc pentru acelaşi scop - totalitarism. În ambele cazuri, este o chestiune de a face pe toată lumea să participe în societate: "de sus în jos" pentru dictatori, "de jos în sus" pentru democraţi.
În ceea ce priveşte dictatura şi democraţia, putem vorbi de o luptă între două fracţiuni sociologic diferenţiale ale capitalului? Mai degrabă avem de-a face cu două metode diferite de regimentare a proletariatului, fie prin integrarea acestuia cu forţa, sau de al aduce împreună, prin medierea "propriilor" organizaţii. Capitalul opteaza pentru una sau alta dintre aceste soluţii în funcţie de nevoile de moment. În Germania, după 1918, social-democraţia şi sindicatele au fost indispensabile pentru controlul muncitorilor şi izolarea revoluţionarilor. Pe de altă parte, după 1929, Germania a trebuit să se concentreze pe industria sa, în a elimina o parte din clasa de mijloc, şi a disciplina burghezia. Aceleaşi mişcări muncitoreşti tradiţionale, ce apără pluralismul politic şi interesele imediate ale muncitorilor, au devenit un impediment pentru dezvoltare. "Organizaţiile muncitorilor" au sprijinie capitalismul fidel, dar şi-au păstrat autonomia lor, ca organizaţii au căutat mai presus de toate să se perpetueze. Acest lucru le-a făcut să joace un rol contra-revoluţionar eficient în 1918-1921, după cum arată eşecul revoluţiei germane. În 1920, organizaţiile social-democrate au oferit primul exemplu de antifascism contrarevoluţionar (înainte ca fascismul să existe în nume). Ulterior, ponderea dobândită de către aceste organizaţii, atât în societate cât şi în stat, le-a făcut să joace un rol de conservatorism social, a maltusianismului economic. Acestea au trebuit să fie eliminate. Au îndeplinit o funcţie anticomunistă în 1918-1921, deoarece au fost expresia de apărare a forţei de muncă salarială ca atare, dar acest raţionament trebuia să continue să reprezinte interesele imediate ale salariaţilor, în detrimentul re-organizarii de capital.
E de înţeles de ce nazismul a avut ca scop distrugerea violentă a mişcării muncitoreşti, spre deosebire de aşa-numitele partide fasciste de astăzi. Aceasta este diferenţa crucială. Social-democraţia şi-a făcut treaba de domesticire a muncitorilor bine, prea bine. Social-democraţia a ocupat o poziţie importantă în stat, dar a fost incapabilă de a unifica toată Germania în spatele ei. Aceasta a fost sarcina nazismului, care a ştiut cum să facă apel la toate clasele, de la şomeri la capitaliştii de monopol.
În mod similar, Unidad Popular din Chile a fost în măsură să controleze muncitorii, dar fără a aduna întreaga naţiune în jurul ei. Astfel, a devenit necesar să o răstoarne prin forţă. De partea cealaltă, nu a existat (încă?) o represiune masivă în Portugalia din noiembrie 1975, iar în cazul în care regimul actual pretinde să continue "revoluţia ofiţerilor", este nu pentru că puterea clasei muncitoreşti şi organizaţiile democratice de stat au preveni o coup d' état a dreptei. Partidele de stânga şi sindicatele nu au împiedicat un astfel de lucru, cu excepţia cazului când lovitura de stat a fost prematură, de exemplu, Kapp Putsch în 1920. Nu este nici o teroare albă în Portugalia, deoarece nu este necesară, Partidul Socialist până în momentul de faţă unifică întreaga societate în spatele lui.
Fie că admite sau nu, antifascismul a devenit o forma necesară, atât clasei muncitoreşti căt şi reformismului capitalist. Antifascismul uneşte cele două susţinând că reprezintă adevăratul ideal al revoluţiei burgheze trădată de Capital. Democraţia este concepută ca un element al socialismului, un element deja prezent în societatea noastră. Socialismul are în vedere democraţia totală. Lupta pentru socialism ar consta în câştigarea de mai multe drepturi democratice, în cadrul capitalismului. Cu ajutorul ţapului ispăşitor fascist, gradualismul democratic este revitalizat. Fascismul şi antifascismul au aceeaşi origine şi acelaşi program, dar primul a dorit să treacă dincolo de capital şi de clase, în timp ce cel din urmă încearcă să atingă "adevărata" democraţie burgheză, care este nesfârşit perfectibilă prin adăugarea de doze tot mai puternice de democraţie. În realitate, democraţia burgheză este o etapă în luarea puterii a Capitalului şi în extinderea sa în secolul XX, care a dus la izolarea crescândă a persoanelor fizice. Născută ca o soluţie iluzorie a problemei de separare a activităţii umane şi a societăţii, democraţia nu va fi niciodată în măsură să rezolve problema celei mai mari societăţi separate din întreaga istorie. Antifascismul se va termina întotdeauna în creşterea totalitarismului. Lupta sa pentru un stat "democratic" se va încheia în consolidarea statului.
Din diferite motive, analizele revoluţionare ale fascismului şi antifascismului, şi în special, analiza Războiului Civil din Spania, care este un exemplu cel mai complex, sunt ignorate, neînţelese, sau distorsionate. În cel mai bun caz, ele sunt considerate ca un punct de vedere idealist, iar în cel mai rău, un sprijin indirect al fascismului. Se spune cum PCI (Partidul Comunist Italian) l-a ajutat pe Mussolini, prin refuzul de a lua în serios fascismul, şi mai ales prin faptul că nu s-a aliat cu forţele democratice, sau cum KPD (cel German) i-a permis lui Hitler să vină la putere în timp ce trata SPD-ul (Partidul Social-Democrat) ca principalul inamic. Spania, dimpotrivă, are un exemplu de luptă antifascistă fermă, care ar fi reuşit dacă nu ar fi fost deficienţele stalinişti - socialişti - anarhişti (excludeţi pe cine vreţi). Aceste declaraţii se bazeaza pe o denaturare a faptelor.
Gilles Dauvé(Jean Barrot) - scriitor francez, ideolog al comunismului de stânga (anarho-comunismului)
