1. A distrage în permanenţă atenţia publicului,
- departe de adevăratele probleme sociale, captivată de subiecte fără importanţă adevarată. A ţine mereu publicul ocupat, ocupat, ocupat, fără nici “un timp pentru gândire”.
2. A cauza probleme şi apoi, a oferi soluţii
Aceasta metodă se mai numeşte şi ’’ problema – reacţie – soluţie” La început, se creeaza problema, sau „situaţia”, prevăzută pentru a suscita o anume reacţie a publicului, pentru ca tocmai acesta să ceară măsurile mai dinainte stabilite pentru a fi acceptate. De exemplu: dezvoltarea intenţionată a violenţei urbane sau organizarea de atentate sângeroase, pretinse antisemite, pentru ca publicul să ceara legi represive, în detrimentrul libertăţii.
3. Strategia „în degradeu”
Pentru ca publicul să accepte o măsură inacceptabilă, este de ajuns să fie aplicată în mod progresiv, în ’’degradeu”, pe o durată de zece ani. În acest fel, au fost impuse condiţii sociale şi economice absolut noi din 1980 pâna în 1990. Şomaj masiv, imigraţie – invazie, precaritate, flexibilitate, delocalizări, salarii care nu mai asigură un venit decent, iată schimbările care ar fi provocat o revoluţie dacă ar fi fost aplicate în mod brutal.
4. Strategia acţiunii cu date diferite
O altă manieră de a obliga publicul să accepte o hotărâre nepopulară este de a o prezenta ca “dureroasă, dar necesară’’, obţinând acordul publicului în prezent, pentru aplicarea în viitor. Este mult mai uşoară acceptarea unui sacrificiu viitor decât al unuia apropiat. În primul rând, pentru că efortul nu trebuie făcut imediat, apoi, pentru că publicul are mereu tendinţa de a nădăjdui ’’totul va fi mai bine mâine” şi că sacrificiul cerut va putea fi evitat. În fine, această manieră lasă publicului timp pentru a se obişnui cu ideea schimbării, pe care o va accepta cu resemnare la momentul venit. Exemplu recent: trecerea la Euro şi pierderea suveranităţii monetare şi economice, acceptate de ţările europene între 1992 – 1995 şi aplicate în 2002.
5. A se adresa publicului ca unor copii mici
Cea mai mare parte a publicităţilor destinate marelui public folosesc discursuri, argumente, personaje şi un ton absolut copilăresc, aproape debil, ca şi cum spectatorul ar fi un copil mic sau un handicapat mental. De ce oare ? ’’de 12 ani.” Dacă ne adresăm unei persoane ca şi cum ar avea 12 ani, atunci aceasta, prin sugestibilitate şi cu o oarecare probabilitate, va avea un răspuns sau o reacţie tot atât de lipsita de simţ critic ca a unui copil de 12 ani”.
6. A face apel mai mult la partea emoţională decât la gândire
Este o tehnică clasică pentru a opri analiza raţionala şi, deci, simţul critic al oamenilor. Ïn plus, folosirea emoţionalului deschide accesul la subconştient, pentru implantarea unor anumite idei, dorinţe, spaime, pulsiuni sau comportamente.
7. Menţinerea poporului în neştiinţă şi prostie
A face în aşa fel ca poporul să nu înţeleagă tehnologiile şi metodele folosite pentru controlarea şi robirea lui. Calitatea educaţiei dată claselor inferioare trebuie să fie cât mai slabă, încât prăpastia de neştiinţă, care separă clasele de jos de cele de sus să fie şi să rămână de neînţeles de cele dintâi.
8. A încuraja publicul să se complacă în mediocritate
A încuraja publicul să creada că e ”bine” să fii prost, vulgar şi incult. A-l îndopa cu seriale americane şi emisiuni de tele-realitate, nişte dobitocenii monstruoase.
9. A înlocui revolta cu învinovăţirea
A face omul să creadă că numai el singur este vinovat de propria-i nenorocire, din cauza unei inteligenţe insuficiente, sau a capacităţilor şi eforturilor necorespunzatoare. Astfel, în loc să se ridice împotriva sistemului, individul se subestimează şi se învinovăţeşte, ceea ce crează o stare depresivă, având ca efect abţinerea de la acţiune. Şi, fără acţiune, nu există revoluţie !
10. A cunoaşte oamenii mai bine decât se cunosc ei înşişi
Ïn ultimii 50 de ani, progresele fulgerătoare ale ştiinţei au săpat o prăpastie crescândă între cunoştinţele publicului şi acelea deţinute şi folosite de elitele conducătoare. Mulţumită biologiei, neurobiologiei şi psihologiei aplicate, ”sistemul” a ajuns la cunoaşterea avansată a făpturii omeneşti, fizic şi psihic. Sistemul cunoaşte individul mediu mai bine decât el însuşi. Aceasta înseamnă că, în majoritea cazurilor, sistemul deţine un control mai mare şi o putere mai importantă asupra oamenilor decât ei înşişi.
