duminică, 18 martie 2012

Comuna pariziană şi ideea de Stat

De Mikhail Bakunin

Această lucrare, la fel ca toată munca mea publicistică, care nu a fost una de mare amploare, este o consecinţă a unor evenimente. Acestă lucrare este continuarea naturală a "Scrisorilor mele către un Francez" (septembrie 1870), în care am destins şi prevăzut calamităţile cumplite care asaltează acum Franţa şi întreaga lume civilizată, iar singurul leac este revoluţia socială.

Scopul meu este de a demonstra necesitatea unei astfel de revoluţii. Eu voi revizui dezvoltarea istorică a societăţii şi a ceea ce are loc în prezent în Europa, în faţa ochilor noştri. Astfel, toţi cei care au o sinceră sete de adevăr, pot accepta şi proclama în mod deschis şi fără echivoc, principiile filosofice şi scopurile practice care sunt la baza a ceea ce numim revoluţie socială.


Ştiu că activitate mea nu este una simplă. Aş putea fi numit încrezut şi fără motive personale în aceast angajament. Permiteţi-mi să-mi asigur cititorul, ca nu am nici unul .. Eu nu sunt un savant sau vreun filozof, nici chiar un scriitor profesionist. Nu prea am scris mult în viaţa mea, mai deloc, cu excepţia, să spun aşa, în auto-apărare, şi numai atunci când o condamnare pasională m-a obligat să-mi depăşeasc antipatia mea instinctivă pentru orice expoziţie publică despre mine.

Ei bine, atunci, cine sunt eu şi care este faptul că solicit să mi se publice această lucrare în acest moment? Sunt un căutator pasionat de adevar şi nu mai puţin un inamic la fel de pasionat al ficţiunilor dăunatoare folosite de “ordinea actuală”, reprezentantul oficial al trecutului şi prezentului josnic, religios, metafizic, politic, judiciar, economic şi social pregătit pentru a brutaliza şi a înrobi lumea. Sunt un iubitor fanatic al libertăţii, pe care o consider singurul mediu în care se poate dezvolta inteligenţa, demnitatea şi fericirea omului, şi nu “libertatea autorizată", măsurată şi reglată de catre Stat, o minciună reprezentată de privilegiile celor puţini şi bazată pe sclavia celorlalţi; nu libertatea individualistă, egoistă, rea şi imaginară propusă de şcoala lui Rousseau şi a tuturor celorlalte şcoli aparţinând liberalismului burghez, ce consideră drepturile individuale ca fiind limitate de drepturile statului şi din care rezultă, aşadar, reducerea drepturilor individuale la zero. Nu. Vreau să spun despre singura libertate care îşi merită numele cu adevarat, libertatea ce constă în desăvârşirea maximă a tuturor puterilor materiale, intelectuale şi morale ca fiind capacităţi latente în fiecare; libertatea care nu cunoaşte restricţii, decât cele ce aparţin legilor naturale, şi vorbind la propriu, nu există restricţii atâta timp cât ele nu sunt impuse de un legiuitor extern. Ele sunt imanente, inerente, constituind baza primară a existenţei noastre atât materiale, intelectuale cât şi morale. Dincolo de a le găsi o limită, trebuie să le considerăm ca fiind condiţii reale şi motive efective ale libertăţii noastre. Vreau să spun ca libertatea individuală, departe de a se opri ca o limită inaintea libertaţilor celorlalţi, îşi găseşte aici propria-i confirmare şi extensie spre infinit; libertatea nelimitată a fiecaruia prin solidaritate; libertatea prin egalitate; libertatea predominând asupra forţei brute şi a principiului autorităţii care nu este nimic altceva decât expresia idealizată al acelei forţe, libertate care după aruncarea tuturor idolilor cereşti sau pamanteni, îşi va găsi şi organiza o noua lume, una a solidarităţii umane, pe ruinele tuturor bisericilor şi statelor.

Sunt un susţinator convins al egalităţii economice şi sociale, pentru că ştiu, că făra acestea, egalitatea, libertatea, dreptatea, demnitatea umană, moralitatea şi bunăstarea individuală la fel ca şi prosperitatea naţiunilor nu vor fi nimic altceva decât nişte minciuni. Dar ca susţinător al libertăţii din toate punctele de vedere, ca primă condiţie a umanităţii, cred că libertatea trebuie să se întemeieze în lume pe o organizare din proprie iniţiativă a muncii şi a propietăţii colective, pe asociaţii de producţie organizate liber şi federalizate în districte, de către aceste federaţii din proprie iniţiativă şi nu prin acţiunea supremă şi tutelară a statului.

Acesta este punctul prin care socialiştii revoluţionari sau colectiviştii se despart de comuniştii autoritarişti, care sunt susţinatorii iniţiativei statului. Scopul lor este acelaşi; fiecare partid doreşte în mod egal crearea unei noi ordinii sociale bazată doar pe organizarea muncii colective, inevitabil impusă de fiecare şi oricine, prin forţă, condiţii economice egale pentru toţi şi alocarea colectiva a instrumentelor de muncă. Doar comuniştii îşi imagineaza că vor ajunge acolo prin dezvoltarea şi organizarea politică a clasei muncitoreşti şi în principal al proletariatului urban cu ajutorul radicalismului burghez, pe când socialiştii revoluţionari, inamici ai combinaţiilor şi alianţelor dubioase, cred dimpotriva, că nu pot atinge vreun scop, în afara de acela de organizare şi dezvoltare, nu prin politică, ci ca urmare a puterii anti-politice a maselor muncitoreşti de la oraş şi ţară, incluzând aici toate persoanele claselor superioare favorabile deposedării, care detaşându-se total de trecutul lor, vor dori să li se alăture şi să le accepte programul.

Aşadar, două metode diferite. Comuniştii cred că trebuie să organizeze forţa muncitorilor pentru a prelua puterea politica a statului. Socialiştii revolutionari se organizează în vederea distrugerii, sau in alte cuvinte, lichidării statului. Comuniştii sunt susţinătorii principiilor şi practicilor autorităţii, pe când socialistii revoluţionari, au incredere doar în libertate. Ambele părţi sunt suporteri ai ştiintei în mod egal, care ar trebui să distrugă superstiţiile şi să reînlocuiască credinţa. Primii ar dori să impună ştiinţa prin forţă, cei din urmă vor încerca să o propage, astfel încât grupurile umane, o dată convinse, se vor organiza şi federaliza spontan, liber, de jos în sus, din proprie iniţiativă şi din propriile interese şi niciodata după un plan prestabilit, impus maselor "ignorante" de câteva minţi "superioare".

Socialiştii revoluţionari susţin că există un mare simţ practic şi-o mare înţelepciune în aspiraţiile instinctive şi nevoile reale ale maselor, decât în inteligenţa profundă a tuturor medicilor şi a altor ghiduri ale umanităţii, care, după atâtea eşecuri, păstrează încă încercarea de ai face pe oameni fericiţi. Socialiştii revoluţionari cred, dimpotriva, că rasa umană s-a lasat prea mult condusă, şi că sursa nenorocirii nu sta într-o forma sau alta de guvernare, ci chiar în principiul şi realitatea guvernului, indiferent de tipul său.

În cele din urmă, există o contradicţie bine-cunoscută între comunismul elaborat ştiinţific de către şcoala germană şi acceptat în mare parte de către americani şi englezi, şi Proudhonismul foarte dezvoltat şi dus la o concluziune finală de către proletariatul din ţările latine. Socialismul revoluţionar a încercat doar prima demonstraţie izbitoare în Comuna din Paris.

Sunt un susţinător al Comunei din Paris, care, pentru toată vărsarea de sânge ce a suferit-o din mâinile reacţiunii monarhice şi preoţeşti, a crescut mult mai durabil şi mai puternic în inimile şi minţile proletariatului din Europa. Sunt suporterul ei, mai presus de toate, pentru că a fost o negare îndrăzneaţă, clară, a statului.

Este extrem de semnificativ faptul că această rebeliune împotriva statului a avut loc în Franţa, care a fost până acum ţara de excelenţă a politicii centralizate, şi că tocmai la Paris, liderul şi izvorul marii civilizaţii franceze, a luat iniţiativa Comuna. Paris, dându-şi deoparte coroana şi proclamă cu entuziasm înfrângerea, în scopul de a da viaţă şi libertate Franţei, Europei şi întregi lumi. Paris, reafirmându-şi puterea istorică, care a arătat tuturor popoarelor înrobite (există mase care nu sunt sclave?), singura cale de emancipare sănătoasă; Paris, provocând o lovitură mortală asupra tradiţiilor politice ale radicalismului burghez, oferind o bază reală pentru un socialism revoluţionar împotriva reacţionarilor din Franţa şi Europa! Paris, învăluit în ruinele sale proprii, pentru a da minciunii solemne, reacţia triumfătoare; economisind dezastrul, onoarea şi viitorul Franţei, dovedind omenirii că, dacă viaţa, inteligenţă şi tăria morală s-au îndepărtat de clasele superioare, au fost păstrate în proletariat! Paris inaugura o nouă eră de emancipare definitivă şi completă a maselor, cu solidaritatea lor reală dincolo de graniţele statului; Paris, distrugerea naţionalismului şi ridicarea religiei umanităţii peste ruinele sale; Paris proclamat umanitar şi ateu, înlocuind ficţiunile divine cu realităţile vieţii sociale şi credinţa în ştiinţă, înlocuind minciunile şi injustele vechii moralităţi cu principiile de libertate, dreptate, egalitate, fraternitate şi acele baze eterne ale tuturor - moralitatea umană! Paris eroic, raţional şi încrezător, confirmând credinţa puternică în destinele omenirii prin propria căderea glorioasă, moartea; alungând credinţa, toată puterea, pentru generaţiile care vor veni! Paris, scăldat în sângele copiilor ei nobili - acest lucru este umanitatea în sine, crucificat de către reacţia internaţională a Europei unite, pe lemnele bisericilor creştine şi a preoţilor hoţi, al Papei. Dar venirea revoluţiei internaţionale, exprimând solidaritatea popoarelor, va însemna reînvierea Paris-ului.

Acesta este sensul adevărat şi acestea sunt rezultatele benefice imense, de două luni, care au cuprins viaţa şi moartea Comunei din Paris.

Comuna din Paris a durat prea puţin, iar dezvoltarea sa internă a fost prea afectată de lupta mortală în care trebuit să se angajeze în faţă reacţiilor de la Versailles, pentru a permite cel puţin să formuleze, dacă nu să aplice, programul său socialist teoretic. Trebuie să ne dăm seama, că majoritatea membrilor Comunei nu au fost socialişti, la modul concret. Păreau a fi, pentru că au fost traşi spre acestă direcţie de către cursul irezistibil al evenimentelor, natura situaţiei, necesitatea poziţiei lor, decât prin convingere personală. Socialiştii au fost o minoritate - au fost, aproape paisprezece sau cincisprezece, restul fiind iacobini. Dar, să fie foarte clar, există iacobini şi iacobini. Există avocaţi iacobini şi doctrinari, ca şi dl Gambetta; republicanismul lor pozitivist, îndrăzneţ, despotic şi legalist a respins vechea credinţă revoluţionară, lăsând nimic din Iacobinism, doar cultul său de unitate şi autoritate, livrând oamenii din Franţa, prusacilor, şi mai târziu, reacţionarilor înăscuţi. Există şi iacobini care sunt revoluţionari sinceri, eroi, ultimii reprezentanţi ai credinţei sincere democratice din 1793; capabili să-şi sacrifice mai degrabă unitatea bine-armată şi autoritate, decât să-şi submită conştiinţa la insolenţa reacţiunii. Aceşti iacobini mărinimoşi, conduşi de Delescluze, un suflet mare şi-un caracter mare, doresc triumful Revoluţiei mai presus de orice; şi deoarece, nu există nici o revoluţie fără mase, iar masele dezvăluie astăzi un instinct pentru socialism şi pot provoca doar o revoluţie economică şi socială, iacobinii de bună credinţă, se lăsa să fie împinşi tot mai mult de logica mişcării revoluţionare, unde în final vor ajunge să devină socialişti.

Asta a fost tocmai situaţia iacobinilor care s-au găsit participând în Comuna din Paris. Delescluze, şi mulţi alţii ca el, au semnat proclamaţii ale căror programe generale de import şi promisiunea lor, au un caracter pozitiv socialist. Cu toate acestea, în ciuda bunei lor credinţe şi a bunăvoinţei lor, au fost doar socialişti impulsionaţi de circumstanţe exterioare mai degrabă, decât de o convingere interioară. Le-a lipsit timp şi chiar capacitatea de a depăşi şi supune multe din propriile lor prejudecăţi burgheze, care au fost contrare nou-dobânditului socialism. Se poate înţelege că, prinşi în această luptă internă, nu au putut trece dincolo de generalităţi sau de oricare dintre aceste măsuri decisive care ar pune capăt pentru totdeauna, solidarităţii lor şi a tuturor contactelor cu lumea burgheză.

A fost o nenorocire mare pentru Comună şi pentru aceşti oameni. Ei au fost paralizaţi şi-au paralizat Comuna. Cu toate acestea, nu îi putem învinui. Oamenii nu se transformă peste noapte, nu îşi schimba natura sau obiceiurile din voinţă. Ei şi-au dovedit sinceritatea de a se lăsa să fie ucişi pentru Comună. Cine ar îndrăzni să le ceară mai mult?

Aceştia nu sunt mai blamabili decât oamenii din Paris, sub a căror influenţă au gândit şi acţionat. Cele mai multe persoane au fost socialişti mai degrabă de instinct, decât de reflecţie. Toate aspiraţiile lor au fost socialiste, la cel mai înalt grad, dar ideile lor, sau mai degrabă expresiile tradiţionale, nu. Proletariatul din marile oraşe din Franţa, şi chiar din Paris, se agaţa încă de multe prejudecăţi iacobine, multe concepte dictatoriale şi guvernamentale. Cultul autorităţii - rezultatul fatal al învăţământului religios, ca sursa istorică al tuturor relelor, lipsurilor şi de servitute - nu a fost eradicat complet în ei. Acest lucru este atât de adevărat, încât chiar şi copiii mai inteligenţi ai poporului, socialiştii convinşi, nu s-au eliberat complet de aceste idei. Dacă scotoceşti un pic în jurul valorilor din minţile lor, veţi găsi un iacobin acuns în întuneric, avocat al guvernului, umil, dar nu mort.

De asemenea, acel mic grup de socialişti convinşi care au participat în Comună au fost într-o poziţie foarte dificilă. În timp ce au simţit lipsa de sprijin din partea maselor mari de oameni ai Paris-ului, iar în timp ce se organiza Asociaţia Internaţională, în sine imperfectă, au compromis greu câteva mii de persoane. Au trebuit să menţină o luptă zilnică împotriva majorităţii iacobine. În mijlocul conflictului, au avut de hrănit şi de oferit lucru pentru mai multe mii de muncitori, să-i organizeze, să-i înarmeze şi să păstreze o veghe vigilentă asupra faptelor reacţiunii. Toate acestea într-un oraş imens precum Paris, asediat, care se confruntă cu ameninţarea foametei, o pradă la toate intrigile umbroase ale reacţiunii, care a reuşit să se stabilească în Versailles, cu permisiunea şi prin harul prusacilor. Aceştia au trebuit să pună pe picioare un guvern revoluţionar şi o armată împotriva guvernului şi armatei de la Versailles, în scopul de a lupta cu monarhiştii şi reacţia preoţimii. Au fost obligaţi să se organizeze într-un mod iacobin - uitând sau sacrificănd primele condiţii ale socialismului revoluţionar.

În această situaţie confuză, era firesc ca iacobinii, secţiunea mai puternică, care a constituit majoritatea Comunei, care a avut de asemenea, un instinct foarte dezvoltat politic, o tradiţie şi practică de organizaţie neguvernamentală, au avut mâna deasupra socialiştilor. Este destul de surprizător faptul că nu şi-au constituit avantajul şi mai mult, că nu au dat un caracter pe deplin iacobin insurecţiei Pariziene; dimpotrivă, s-au lăsat purtaţi într-o revoluţie socială.

Ştiu că mulţi socialişti, foarte logici în teoria lor, dau vina pe prietenii noştri din Paris pentru că nu au acţionat suficient de socialist - în practica lor revoluţionară. Pe de altă parte, cârdul lătrător al presei burgheze, i-au acuzat că ar fi urmat programul socialiştilor prea fidel. Să uităm pentru un moment de denunţările josnice ale presei. Vreau să atrag atenţia celor mai stricţi teoreticieni de emancipare proletară la faptul că sunt nedrepţi faţă de fraţii noştri din Paris; pentru că între teoriile cele mai corecte şi aplicarea lor practică, se află o distanţă enormă, care nu poate fi remediată în câteva zile. Cine a avut placerea de-al cunoaşte, de exemplu (pentru a numi doar un singur om a cărui moarte a fost sigură), pe Varlin, ştie că el şi camarazii lui au fost călăuziţi de convingeri profunde, pasionale şi bine-considerate socialiste. Aceştia au fost oameni ai căror zel fierbinte, devotat şi de bună-credinţă nu a fost niciodată pus la îndoială de către cunoscuţi. Cu toate acestea, tocmai pentru că erau oameni de bună credinţă, s-au umplut cu auto-neîncredere în faţa sarcinii imense la care a consacrat mintea şi viaţa lor; au crezut prea puţin în ei înşişi! Au fost convinşi că în revoluţia socială, diametral opusă unei revoluţii politice, în acesta ca şi în alte moduri, acţiune individuală va fi aproape zero, în timp ce acţiunea spontană a maselor ar trebui să facă totul. Toţi individualii pot să se formuleze, clarifice şi să propage ideile care exprimă dorinţele instinctive ale oamenilor, să contribuie la eforturile lor constante în organizaţia revoluţionară a puterii naturale a maselor. Doar atăt şi nimic mai mult; tot restul poate fi realizat numai de către oameni. Altfel am ajunge într-o dictatură politică - o reconstituire a statului, cu toate privilegiile, inegalităţile şi opresiunile, prin alegerea unui drum sinuos dar inevitabil, care ar restitui sclavia politică, socială, economică şi a maselor.

Varlin şi toţi prietenii lui, la fel ca toţi socialiştii sinceri, şi în general, ca toţi muncitorii născuţi şi crescuţi într-o comunitate, au împărtăşit acest sentiment perfect legitim de precauţie faţă de activitate continuă a unui şi aceluiaşi grup de persoane împotriva dominaţiei exercitate de către personalităţi "superioare". Şi din moment ce aceştia au fost doar oameni cu capul pe umeri, mai presus de orice, au întors această prevedere, această neîncredere, împotriva lor şi a altor persoane.

Contrar credinţei comuniştilor autoritarişti - pe care am considerat-o complet greşită - că o revoluţie socială trebuie să fie decretată şi organizată, fie de către o dictatură sau de către o adunare constituantă în curs de dezvoltare dintr-o revoluţie politică, iar prietenii noştri socialişti din Paris, au crezut că revoluţia nu ar putea fi realizată şi nici dezvoltată pe deplin, exceptând acţiunea spontană şi continuă a maselor, grupurilor şi a asociaţiilor.

Prietenii noştri Parizieni au avut dreptate. De fapt, în cazul în care mintea, strălucitoare aşa cum ar putea fi, sau - dacă vorbim de o dictatură colectivă, chiar dacă este formată din mai multe sute de persoane dotate cu mentalităţi superioare - unde sunt minţi suficient de puternice pentru a îmbrăţişa multitudinea infinită şi diversitatea de interese reale, aspiraţii, dorinţe şi nevoi, care totalizeaza voinţa colectivă a poporului? Care şi să inventeze o organizaţie socială, care nu va fi un pat al lui Procust pe care violenţa statului va forţa societatea nefericită să se întindă? Întotdeauna a fost la fel, exact acest sistem vechi de organizare prin forţă pe care revoluţia socială ar trebui să-l încheie, prin acordarea de libertate deplină a maselor, grupurilor, comunelor, asociaţiilor şi a persoanelor, precum şi prin distrugerea odata pentru totdeauna a cauzei istorice a tuturor formelor de violenţă, Statul. Căderea lui va trage în jos toate inechităţile legilor şi toate minciunile diferitelor religii, din moment ce atât legile, căt şi religia nu au însemnat niciodată nimic, doar o consacrarea obligatorie, ideală şi reală, a tuturor formelor de violenţă, reprezentate, garantate şi protejate de către Stat.

Este evident că libertatea nu va fi dată umanităţii, iar interesele reale ale societăţii, a tuturor grupurilor, asociaţiilor locale şi a persoanelor care alcătuiesc societatea, atât timp căt există statele. Este evident că toate interesele, aşa-numitele generale ale societăţii, pe care statul ar trebui să le reprezinte şi care sunt în realitate doar o negare generală şi constantă a intereselor reale ale regiunilor, comunelor, asociaţiilor şi persoanelor fizice; sub rezerva statului, sunt o simplă abstracţie, ficţiune, minciună. Statul este ca un abator sau un cimitir enorm, în care toate aspiraţiile reale, toate forţele vii ale unei ţări intră generoase şi fericite, iar în umbra acelei abstracţii, lăsându-se ucise şi îngropate. Şi cum nu există abstractizare de la sine, neavând pe ce să se sprijine, cu ce să creeze şi nici cu ce să digere masa de victime livrate, este clar că abstracţia cerescă sau religiosă, Dumnezeu de fapt, reprezintă interesele reale ale unei clase privilegiate, preoţimii, în timp ce complementul său terestru, că abstracţie politică, statul, reprezintă interesele nu mai puţin reale ale clasei exploatatoare, care tinde să absoarbă tot - burghezia. Cum preoţimea a fost întotdeauna separatoare, iar în zilele noastre tinde să separe şi mai mult, o minoritate foarte puternică şi bogată, de o majoritate supusă şi destul de mizerabilă. Astfel, asemenea burgheziei, cu diversele ei organizaţii sociale şi politice în industrie, agricultură, servicii bancare şi comerţ, precum şi în administraţia judiciară, financiară, a educaţiei, poliţiei şi a funcţiilor militare ale statului, tinde tot mai mult să sudeze toate acestea într-o oligarhie dominantă pe de-o parte, şi pe de-altă parte, într-o masă enormă de creaturi mai mult sau mai puţin lipsite de speranţă. Creaturi care trăiesc într-o iluzie perpetuă, în mod constant şi în mod inevitabil, împinse în jos spre proletariat de către forţa irezistibilă a dezvoltării economice actuale. Reduşi la a servi drept instrumente oarbe ale acestei oligarhii atotputernice.

Eliminarea Bisericii şi a Statului ar trebui să fie prima condiţie indispensabilă pentru emanciparea reală a societăţii, care poate şi ar trebui să se reorganizeze, nu de sus în jos, în conformitate cu un plan ideal îmbarcat de înţelepţii sau de oamenii "de ştiinţă", nu prin decrete promulgate de o putere dictatorială sau chiar de vreo adunare naţională aleasă prin sufragiu universal. Un astfel de sistem, aşa cum am spus-o deja, ar duce inevitabil la crearea unui stat nou, şi prin urmare, la formarea unei aristocraţii conducătoare, care va fi, o întreagă clasă de persoane care nu au nimic în comun cu masele. Şi, desigur, această clasă ar putea exploata şi supune masele, sub pretextul de a servi binele comun sau salvarea statului.

Viitoarea organizare socială ar trebui să fie efectuată de jos în sus, prin libera asociere sau prin federaţii ale muncitorilor, începând cu asociaţiile, apoi comunele, regiunile, naţiunile, şi în sfârşit, culminând într-o mare federaţie internaţională şi universală. Doar atunci adevărată ordine socială dătătoare de viaţă, libertate şi bunăstare generală, ordinea socială, care, departe de a restrânge, va afirma şi va reconcilia interesele individuale şi ale societăţii.

Se spune că armonia şi solidaritatea universală a persoanelor cu societatea, nu poate fi niciodată atinsă, în practică, pentru că interesele lor, fiind antagoniste, nu pot fi conciliate. Pentru această obiecţie am un răspuns, aceste interese nu au ajuns încă la un acord comun, din cauză că statul a sacrificat interesele majorităţii în beneficiul unei minorităţi privilegiate. Ăsta este motivul pentru care această incompatibilitate celebră, acest conflict al intereselor personale cu cele ale societăţii, nu este altceva decât o fraudă, o minciună politică, născută din minciuna teologică, care a inventat doctrina păcatului originar, în scopul de a dezonora omul şi de-ai distruge respectul de sine. Aceeaşi idee falsă cu privire la interesul ireconciliabil a fost, de asemenea, încurajată de vise ale metafizicii, care după cum ştim, este aproape rudă cu teologia. Metafizica nu recunoaşte caracterul social al naturii umane, priveşte societatea ca un agregat mecanic, pur artificial, de persoane dintr-o dată aduse împreună, în numele unor acorduri formale sau secrete, încheiate în mod liber sau sub influenţa unei puteri superioare. Înainte de a se uni în societate, aceste persoane, dotate cu un fel de suflet nemuritor, s-au bucurat de libertate completă. Suntem convinşi că toată averea omului de dezvoltare intelectuală, morală şi materială, precum şi independenţa sa aparentă, este un produs al vieţii în societate. În afara societăţii, nu numai că omul nu ar fi fost liber, el nu ar fi devenit cu adevărat om, o fiinţă conştientă de sine, fiind doar un singur lucru care gândeşte şi vorbeşte. Numai combinaţia de informaţii şi colectivul de muncă a fost capabil de a împinge omul din această stare sălbatică şi brutală, care a constituit natura sa originală, sau mai degrabă punctul de plecare pentru dezvoltarea sa ulterioară. Suntem profund convinşi că întreaga viaţă a oamenilor - interesele lor, tendinţe, nevoi, iluzii, chiar prostii, precum şi fiecare pic de violenţă, nedreptate şi aparenţă - reprezintă numai rezultatul forţelor sociale inevitabile. Oamenii nu pot respinge ideea de independenţă reciprocă, nici nu pot nega influenţa reciprocă şi uniformitatea care prezintă manifestări de natură externă.

În natură, această corelaţie minunată şi interdependentă a fenomenelor, nu este obţinută fără luptă. Dimpotrivă. Armonia forţelor naturii apare doar ca rezultatul unei lupte continue, fiind starea reală de viaţă şi de mişcare. În natură, ca şi-n societate, ordine fără luptă înseamnă moarte.

În cazul în care ordinea este naturală şi posibilă în univers, este doar pentru că universul nu este reglementat în conformitate cu un sistem pre-imaginar, impus de o voinţă supremă. Ipoteza teologică a legislaţiei divine duce la o absurditate evidentă, la negarea totală, nu numai a ordinii, ci a naturii însăşi. Legile naturale sunt reale numai în măsura în care sunt inerente în natură, înseamnând că nu sunt stabilite de vreo autoritate. Aceste legi sunt manifestări simple, variate sau continue, care uniformizează, constituie ceea ce numim noi "natură". Inteligenţa şi ştiinţa le-a observat, le-a verificat experimental, le-a asamblate într-un sistem şi le-a numit legi. Dar natura, ca atare, nu cunoaşte legi. Acţionează în mod inconştient, reprezintă în sine infinita varietate a fenomenelor care apar şi se repetă în mod inevitabil. Acestă inevitabilă acţiune este motivul pentru care ordinea universală poate şi există.

O astfel de ordine este, de asemenea, evidentă în societatea umană, care pare să fi evoluat într-un mod pretins anti-natural, care de fapt este determinat de nevoile fizice ale animalelor şi capacitatea lor de gândire, care au contribuit cu un element special pentru dezvoltarea ei - un element complet natural, în sensul că, oamenii la fel ca tot ceea ce există, reprezintă produsul material al uniunii şi acţiunii a forţelor naturale. Acest element este raţiunea, capacitatea de generalizare şi de abstractizare pe care omul este capabil să o proiecteze în gândirea lui, examinându-se şi observându-se ca un obiect ciudat din exterior. Prin ridicarea sa în gândire, mai presus de el însuşi şi mai presus de lumea din jurul lui, omul ajunge la reprezentarea perfectă de abstractizare, vidul absolut. Acest absolut este nimic mai puţin decât capacitatea de abstractizare, care dispreţuieşte tot ceea ce există şi îşi găseşte răspunsul în negare completă. Aceasta este limita finală a celei mai mari abstractizări ale minţii; acest nimic absolut este Dumnezeu.

Acesta este sensul şi fundamentul istoric al fiecărei doctrine teologice. Cum nu au înţeles natura şi cauzele materiale din propria gândire şi nici nu au înţeles măcar condiţiile sau legile naturale care stau la baza unei astfel de gândiri, aceşti oameni timpurii şi societăţile timpurii nu au avut nici cea mai mică suspiciune că noţiunile lor absolute au fost pur şi simplu, rezultatul capacităţii proprii de a formula idei abstracte. Prin urmare, au privit aceste idei extrase din natura, ca obiecte reale, alături de care natura însăşi a încetat să se ridice. Au început să se închine şi să onoreze ficţiunile şi noţiunile lor improbabile de absolut. Dar din moment ce au simţit nevoia de a da o formă concretă ideii abstracte a nimicului sau a lui Dumnezeu, au creat conceptul de divinitate şi, în plus, l-au dotat cu toate calităţile şi puterile, bune şi rele, care au fost găsite nu numai în natură ci şi în societate. Aceasta a fost originea şi dezvoltarea istorică a tuturor religiilor, de la fetişism la creştinism.

Noi nu intenţionăm să efectuăm un studiu istoric al absurdităţilor religioase, teologice şi metafizice sau pentru a discuta despre procesiunea tuturor încarnărilor divine şi a viziunile create de secolele de barbarie. Ştim cu toţii că superstiţile au adus dezastru, au provocat râuri de sânge şi de lacrimi. Toate aceste aberaţii revoltătoare ale omenirii au fost etape istorice inevitabile, în creşterea normală şi evoluţia organizaţiilor sociale. Aceste aberaţii au generat ideea fatală, care a dominat imaginaţia oamenilor, cum că universul a fost guvernat de o putere şi-o voinţă supranaturală. Secole au venit şi-au trecut, iar societăţile s-au obişnuit cu această idee, care a distrus în cele din urmă orice îndemn sau orice capacitate de a realiza progrese în continuare.

Pofta de putere iniţială a câtorva persoane şi a mai multor clase sociale mai târziu, a stabilit sclavia, s-au transformat în principiu dominant şi-au implantat această idee teribilă de divinitate în inima societăţii. Ulterior, nici o societate nu a fost privită ca posibilă fără aceste două instituţii la bază, Biserica şi Statul. Aceste două flageluri sociale sunt apărate de către toţi apologeţii doctrinari.

Nu mai devreme, aceste instituţii au apărut în lume ca două clase dominante - preoţii şi aristocraţii - organizându-se rapid şi îndoctrinând persoanele aservite cu ideea de utilitate, indispensabilitate şi sfinţenie a Bisericii şi a Statului.

Cu ocazia aniversării a 141 de ani, de la Comuna Pariziană.